"Uniunea Europeană, ameninţată să se rupă în bucăţi" - opinia primului român, care a devenit membru în Clubul de la Roma / Про першого румуна, який став членом Римського клубу, ЄС та Чиказьку школу

Diplomatul şi matematicianul Mircea MLIŢA a fost primul român care a intrat în Clubul de la Roma. Episodul s-a consumat în 1972, la scurt timp după ce Clubul a dat publicităţii un raport care a zguduit la vremea respectivă lumea, cu privire la evoluţia omenirii în următoarele patru decenii. La 40 de ani distanţă, în toamna lui 2012, o nouă coincidenţă: după câteva luni de la lansarea următorului raport (cel pe 2012-2052), Adunarea Generală a Clubului de la Roma se ţine la Bucureşti. Portalul multilingv bucovinean CitizenJournal propune la rubrica [Subiectiv] de săptămâna aceasta interviul lui Mircea MALIŢA acordat publicaţiei «România liberă». 
 

Academicianul Mircea MALIŢA s-a numărat printre vorbitorii de la evenimentul care a avut loc la începutul acestei luni, insistând, alături de Richard Ernst, laureat al Premiului Nobel, şi Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, asupra rolului fundamental al învăţării şi educaţiei în conturarea viitorului.

Într-un interviu acordat României libere, Mircea Maliţa descifrează mesajele cuprinse în analizele futurologice ale Clubului de la Roma, prevesteşte o reabilitare în forţă a statului şi povesteşte cum a ajuns el însuşi să facă parte din acest club exclusivist, cu aproape două decenii înainte de căderea comunismului şi după ce ocupase mai multe poziţii de prim rang în acel regim.

Cum a ajuns România să găzduiască reuniunea anuală a Clubului de la Roma?

Nu este un lucru simplu să ai ca invitat Clubul de la Roma pentru Adunarea Generală, care se ţine în fiecare an în altă ţară a lumii. De exemplu, după noi va urma Canada. Am fost incluşi şi graţie unei circumstanţe regionale, în condiţiile în care centrul european al Clubului de la Roma, aflat la Viena, a devenit foarte activ şi a întreţinut legături bune cu Bucureştiul. Asociaţia noastră se bucura şi de un nume bun şi avea în frunte o personalitate recunoscută pe plan internaţional, pe guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, care s-a ocupat de asociaţie şi a luptat şi pentru aducerea acestei întâlniri aici. În plus, Clubul dorea ca locul de desfăşurare a acestei reuniuni să fie în Europa, dar într-un loc în care nu a mai fost. Apoi îşi aminteau de o adunare de vârf care s-a ţinut la Bucureşti în 1999 şi de la care au rămas cu amintiri bune. Clubul de la Roma nu este amestecat cu vreo altă organizaţie internaţională. Este independent, are stilul său, programul său şi aşa a fost creat.

Cum aţi ajuns dumneavoastră în acest Club?

În 1972 se ţine la Bucureşti o reuniune a marilor specialişti în prognoză, în prospectivă. În acest mănunchi de personalităţi care au venit, cuprinzând reprezentanţi ai şcolilor americane şi franceze, a fost şi şeful Clubului de la Roma, Aurelio Peccei, un om remarcabil. Atunci l-am cunoscut, în '72. L-a interesat foarte mult România, văzând-o capabilă de a organiza reuniuni internaţionale de prospectivă, în care Clubul de la Roma de fapt se lansa. A mai venit şi ulterior, răspunzând la invitaţia Academiei de Ştiinţe Economice, ne-am revăzut şi am terminat discuţia la un restaurant din apropiere. Atunci m-a tatonat în legătură cu interesul meu pentru activităţile grupului, ca unul care se ocupa de educaţie. Fusesem ministrul Învăţământului până în 1972. În acel an, ideile de reformă şi modernizare au tăcut, pentru că ne măturase curentul adus din Orient de către Ceauşescu, de la China şi Coreea de Nord, acela al revoluţiei culturale, repetată pe o scară mică la noi sub formă de recâştigare sau reanimare a doctrinei, a vigorii combative. Asta atinsese tot ce ţinea de cultură, educaţie, iar eu am fost scos din scenă, din jocuri pentru un anumit timp. În acest context m-a întrebat Peccei dacă eram interesat de activităţile Clubului, iar eu am răspuns afirmativ şi asta a fost tot.
 unteţi primul român care a interferat cu Clubul de la Roma, iar modul de lucru şi previziunile vă sunt suficient de familiare. Spre deosebire de precedentul raport, care viza perioada 1972-2012, concluziile documentului care se referă la următorii 40 de ani trag noi semnale de alarmă cu privire la evoluţia omenirii. Rămâne, totuşi, loc şi pentru optimism sau timpul pentru aşa ceva a expirat?

Raportul vechi a zguduit lumea. Noul raport este unul cuminte, aşezat, plin de documentaţie utilă. Îmi place că sesizează câteva lucruri pe care le anunţă însă cu multă reţinere şi prudenţă. De exemplu, conţine două idei sau tendinţe care se regăsesc acum în toate rapoartele asupra viitorului. Una este aceea că statele trebuie să-şi recapete autoritatea şi că trebuie să iasă din zona asta de interdicţie şi degradare care le-a urmărit cam de 30 de ani încoace. Se afirma că statul e prost, că abuzează, că e birocrat, că e împotriva individului şi alte chestii de felul ăsta. Ca efect, statele au fost turtite, sărăcite, slăbite, li s-au luat atribuţii până la punctul de a nu putea aplica răspunderea lor primordială, adică promovarea interesului public.

Este criza economică un factor care influenţează începutul schimbării de paradigmă?

Absolut. Dacă ceva a scuturat o mentalitate care se aşezase şi care prinsese coajă, începând să umble la rădăcină, aceasta a fost criza. Puneţi statul şi lăsaţi-l să-şi facă treaba! El răspunde de interesul public! Privatul e foarte important, lasă-l acolo, dar el nu construieşte şcoli, nu face grădiniţe, nu face spitale, nu rezolvă medicina şi educaţia omului, nu face şosele. Astea, toate, ţin de interesul public şi fiecare cetăţean depinde, în fond, de funcţionarea acestui stat.

Pare un reviriment al stângii?

Statul s-a compromis în mod sinistru în timpul fiecărei dictaturi, când statul nu mai e stat, ci un captiv, e furat de la populaţie şi e jucat după dorinţele şi toanele unui tiran sau ale unei clici. Ăla nu e stat veritabil, e ceva ce pare odios. Dar e odios cel care l-a furat şi care l-a degradat. Prin urmare, el (Raportul Clubului de la Roma pe 2012-2052 — n.r.) spune că statele trebuie să fie altfel, să fie mai puternice, mai active. E vorba de revenirea la autoritate. A doua idee a Raportului face referire la capitalism. Dacă critici unele lucruri din economia capitalistă ţi se zice că negi sistemul, aşa că toată lumea este atentă să nu vorbească împotriva capitalismului. Ei bine, Raportul nu vorbeşte contra capitalismului, dar imaginea pe care o prezintă este aceea a unei grădini înecate în buruieni şi care trebuie plivită pe margine. Se susţine că acolo unde se fac excese, jafuri, acolo unde se introduc principii greşite în ceea ce priveşte circuitul bănesc, acolo este nevoie de un anumit control.

Şcoala de la Chicago chiar nu mai are şanse în paradigma asta nouă.

Şcoala de la Chicago a vrut să elimine total statul şi a evoluat concomitent cu degradarea lui. Dar dacă accepţi statul înseamnă să accepţi un stat responsabil ca lucrurile să meargă cinstit. Nu e vorba atât de distincţia privat-public, e vorba să nu fie încălcate interesele fundamentale ale oamenilor, să nu se ajungă la crize. Dar numai pentru că s-a intrat în criză şi-a dat lumea seama că, lăsată singură, piaţa face boacăne. Ideea asta e prinsă în Raport, dar cu prudenţa necesară. Eu cred că, cu vremea, aceste chestiuni vor deveni explozive şi se vor spune cu gura plină, în aşa fel încât statul să fie stat, interesul public servit, iar fanteziile şi excesele fantastice şi fraudate să fie puse la punct. Aş mai spune că Clubul de la Roma este suficient de înţelept să înţeleagă faptul că ideile astea au început să prindă şi în literatură, în cea americană de exemplu, şi să fie spuse din ce în ce mai bine şi mai clar. Noi trebuie să ne aşteptăm ca aceste idei să aibă un curs ascendent în lume.
 
Continuare pe portalul CitizenJournal